Royal-Silk-Holidays



Experiente

29/10/2013

Viata la tara, in Thailanda

IMG_0092_1

Am trait la tara, in Thailanda, intr-o casa din jungla, pe o insula calda si indepartata, unde baietelul nostru de noua luni a crescut ca un Fat-Frumos. Asta  e povestea noastra.

Cand intri in Jungle House, prima casa, pe dreapta, este a domnului Pam, proprietarul. Este mare şi alba, inconjurata de un canal ingust in care inoata somni. Ca sa-l traversezi, ai la dispozitie doua podete din lemn marginite de ghivece cu flori. In spatele casei, domnul Pam are custi cu prepelite, luminate zi si noapte cu becuri slabe. Prepelitele sunt deasupra altor bazine cu somni (2.000 de somni, in total), iar mizeria lor cade direct la pesti. „E mai buna decat orice mancare pe care le-o poti cumpara”, ne-a asigurat Pam, cand ne-a aratat gospodaria. Mai sus, stam noi. Locuim intr-o casa inaltata pe piloni de doi metri, alba si ea, spatioasa si cu o veranda cat un living. Oriunde ai privi, vezi jungla – bogata, verde si zumzaitoare, cu un zgomot atat de puternic, incat bazaitul ei patrunde si in casa. Mai departe, locuieste un rus, pe nume Kiril, iar langa el un englez si o austriaca. Si tot asa, mai sunt inca cinci case, ocupate de oameni din lumea intreaga.

Chaloklum – un sat pescaresc

Suntem de aproape trei luni in Chaloklum, un sat de pescari de pe Insula Phangan (sau Koh Phangan), din sud-estul Thailandei. Insula este aproape de Samui si e cunoscuta  in randul petrecaretilor si al backpakerilor pentru Full Moon Party si Half Moon Party. Atunci, barcile si vapoarele varsa  turisti de pe celelalte insule, pe plaje si pontoane, toti in cautare de cazare. Chaloklum este insa linistit. La primele ore ale diminetii, pe strada principala sunt putini oameni. Obloanele de la geamuri si usi mai sunt inca trase, iar locul pare un orasel din filmele western. Litere de-o schioapa anunta o promitatoare bucatarie internationala: Lost Dog, Cuccina Italiana, French Bakery, Nhong Tai, Jazz Club, Cafe World’s End. Localnicii sunt deja la tarabele lor de carnuri si verdeturi sau intind calamarii la uscat. Un drum ascuns dupa perdeaua de cocotieri si de vegetatie te duce in inima agricola a satului. Aici, barbatii thailandezi joaca volei de picior cu mingi din bambus, femeile curata legume, copiii se joaca sau merg la scoala de langa templu.

Pontonul delimiteaza doua lumi pasnice, dar fundamental diferite: localnicii thailandezi si turistii occidentali. Seara, in timp ce de-a lungul plajei restaurantele sunt intesate cu turisti in cautare de fructe de mare, peste sau pizza, pe ponton se aduna oamenii locului. La picioarele lor sunt pete de cerneala neagra – lichid scuipat de calamarii in agonie, ca un ultim act de aparare. Rad, mananca, dau la calamari, uneori doar cu o ata, beau bere si canta la chitara. In indepartarea intunecata se vad bratele luminate, ca niste OZN-uri, ale pescadoarelor de calamari. Dar lumile astea doua interfereaza: localnicii au ajuns sa traiasca in mare parte datorita turistilor. Pentru ei, prind peste si calamari pe care ii servesc mai scump in restaurante, pentru ei au invatat limba engleza si bucataria occidentala desi ei mananca orez simplu cu supa; pentru straini au ridicat case frumoase si tot pentru ei au deschis saloane de masaj si organizeaza expeditii cu elefanti.

Acomodarea

Lui Vladimir ii place aici. A acceptat schimbarea cu bucuria si firescul copiilor de noua luni. I-a placut orezul din prima zi, la fel apa si fructele. Mai degraba, eu am avut probleme de acomodare – caldura prea mare, mancare condimentata si orez in loc de paine. Catalin cunoaste deja  Thailanda. Este venit pentru a treia oara, iar de data asta vrea sa-si formeze o noua flora intestinala care sa tolereze curry-ul. Dar acum, totul a intrat in normal. Mi-am gasit un ritm, am locuri preferate, am invatat sa comand si altceva decat orez; viata cu un copil mic este usoara: nu-l imbrac (deci fara scandal la plecari), nu poarta pampers, dupa doua bai in mare doarme dus cateva ore, iar cand mergem in oras, are atatea prietene care mi-l rapesc sa se joace, incat pot avea mese linistite. In plus, dimineata, dupa ce vin de la baie, baiatul adoarme, iar eu ma sui pe bicicleta si fug pentru o ora la buna doamna Poo, maestra a masajului thailandez. Cu timpul, a devenit prietena noastra. Ne-a vizitat acasa, se joaca cu Vladimir, l-a botezat Songkran (e sarbatoarea Anului Nou thailandez, iar Vladimir are ziua de nastere in acea perioada). Pe baietel  il cunosc chiar si oamenii care duc turistii cu barca si-l striga de fiecare data: Bla-di-mil. Sau mai simplu: Mi-luuu!

Griji uitate

Nu pot decat sa zambesc cand imi amintesc de grijile pe care mi le-am facut cand am venit aici. Imi era teama de drumul cu avionul si sfaturile rudelor ma pusesera pe ganduri (lasa copilul acasa, il imbolnavesti, e prea departe etc). In avion mai erau alti patru bebelusi si toti primisera patuturi. Puteam cere apa, lapte praf si meniu special. La filtrele de la vama mi s-a permis sa trec cu mancarea si bautura  lui. In aeroportul din Doha, cum caruciorul era in bagajul de cala, am primit unul de la aeroport. Cand am povestit celor de acasa, m-au crezut cu greu. Iar aici, ce ar putea fi ingrijorator? Simpaticele Lucy, Ming, Nem si micul Piao (care la sapte luni se tine foarte bine pe picioare) sunt nedespartiti de baietel. De ziua lui, ne-au asteptat  pana la zece seara la restaurantul parintilor lor ca sa-i dea cadourile lui Vladimir. Nu o data a fost luat prin bucatarii si adus de acolo cu ceva bun in manuta.

Tihna

„Ieri ne-am adunat un grup mai maricel”, am scris, intr-o seara, acasa „si am mers la prajituri si cafea la vecinul englez de mai sus. Il cheama Ben si e un fotograf relaxat si simpatic. Am vorbit despre toate nimicurile, pana am ajuns la hip hop japonez si hip hop rusesc cu acustica reggae… Tot ieri am fost la una din multele cascade din insula, Paradise Waterfall, un loc umbros, la zece minute de mers pe jos. Am vazut ca in insula asta s-a adunat o mana de europeni care si-au facut afaceri si nu mai pleaca. Nu sunt afaceri pentru profit, ci pentru a putea ramane: niste suedezi au un restaurant mic unde bei cafea buna, un italian popular – o pizzerie si un bar, un cuplu de germani, la care merg zilnic, au un meniu sanatos cu cereale, musli si fructe, un francez – o brutarie. M-am imprietenit foarte bine cu femeile de la masaj. Merg in fiecare zi la masaj thailandez si m-am apropiat de cea mai tanara, care a dat si numele locului (Natty massage, de la Nat). E indragostita de vampiri, de Edward din Twilight si vrea sa afle totul despre ei. I-am aratat poze cu Romania, cu Branul si m-a intrebat cum de sunt romanca si nu sunt vampir. I-am promis ca, daca voi intalni unul, ii voi da cartea ei de vizita. Dupa doua zile am aflat ca Natty a fost baiat pana anul trecut. Mi s-a parut incredibil, este perfecta. Si pare ca se simte bine in pielea ei. Bine ca am convins-o ca unei fete nu-i sta bine sa salute cu «noroc».”

Oameni si oameni

Venirea aici este un prilej sa cunoastem oameni si povesti de viata. Cel mai mult m-a impresionat seara in care Vladimir a implinit zece luni si am iesit la masa cu un grup numeros, de partea cealalta a insulei. Vladimir a mai cucerit doua thailandeze, dar e deja ceva obisnuit. Cu ocazia asta, am cunoscut un cuplu special: el – un englez inalt, cu parul alb, distins. Avea ochi si privire atat de patrunzatoare, incat am avut impresia ca nici nu clipeste. Purta o camasa alba cu motive thailandeze, vorbea putin si saluta cu mainile impreunate, ca budistii. Ea – o elvetianca plina de viata, roscata, cu tatuaj pe picioare, care m-a uluit cand mi-a spus ca in august va fi bunica. I-am urmarit toata seara: el, foarte calm, politicos si intr-un fel absent (ma ducea cu gandul la un calugar zen), ea, galagioasa si vorbea non-stop. Sunt casatoriti de doi ani. Intr-o seara, Ben ne-a spus povestea lor. El se trage dintr-o familie aristocrata si de-a lungul vietii a cunoscut perioade de bunastare si cadere extreme. Timp de doi ani a fost un homeless in Londra si locuia intr-un parc. A predat engleza. Acum hipnotizeaza si, adesea, isi incearca puterile pe magarii de la ferma lui. Ea este seropozitiva si nu mai are mult de trait: din cauza ca sistemul sau imunitar e la pamant, s-a imbolnavit de toxoplasmoza si e pe moarte. Cand doctorii i-au spus ca nici macar nu ar trebui sa mai fie in viata, le-a zis prietenilor: „De ce nu m-au intrebat pe mine cat mai am de trait? Nu am de gand sa mor inca!” In tinerete s-a drogat, acu are doi soti si inca o vitalitate extraordinara. Nici cele doua thailandeze care au cazut victime farmecului vladimiresc (a vrut numai la ele in brate pana cand a adormit dus in zgomotul discutiei si al muzicii de la boxe) nu trebuie trecute cu vederea. Erau doua tinere cochete, frumoase, ca doua papusi, imbracate sexy. Cam de 20-21 de ani… Dar, stupoare: una avea 38 şi cealalta 39 de ani. Am impresia ca oamenii astia nu imbatranesc! Este rezultatul unei combinatii de alimentatie sanatoasa, clima blanda, detoxifiere naturala, prin intermediul condimentelor, sucului de cocos.

Hotul

Viata s-ar fi scurs linistit, monoton chiar, daca un val de furturi nu ar fi tulburat linistea celor care locuiesc aici. Dupa ce ne-au fost furati banii de doua ori, ultima oara hotul lasand semne vizibile (manerul usii rupt), am aflat ca toti locatarii pitorescului complex au patit la fel. Iar suspectul era neinsemnatul si nevinovatul Pam; mic de statura si mereu cu un zambet tamp pe buze, el parea sa alunge orice suspiciune daca nu am fi auzit cu urechile noastre fiara care salasluieşte in el atunci cand bea. Iar alcoolul ii dadea curaj: a furat de la noi, s-a aventurat la Kiril, care plecase pentru o luna, a urcat la Ben, caruia i-a stricat yala, iar el nu a mai putut intra in casa si, in cele din urma, la niste nou-veniti la care, pur si simplu, a spart geamul (din pacate, cea care trage este biata doamna Jig, care munceste din greu. Fara stirea lui, incearca sa ne plateasca acum datoria – echivalentul a 1.000 de lei). In cele din urma, dl Pam si-a schimbat strategia: nu mai fura, dar se imprumuta si nu-si plateste datoriile. S-a imprumutat si de la noi. I-am dat bani, numai ca sa nu ne mai fure si sa ne pagubeasca mai tare.

La spital

Un moment de cumpana a fost la intoarcerea dintr-o scurta escapada in Malaysia. Ne-am intors toti trei bolnavi de acolo, dar cel mai grav era Vladimir: avea temperatura 39,6, diaree foarte severa, vomita orice baga in gurita si nu bea apa. Era obosit si deshidratat. Am fost la doua clinici (una in Malaysia, una aici), dar nu a raspuns la tratamentul prescris, asa ca am mers  la spital. Chiar daca eram disperata si speriata, iar spitalul modest, fara facilitati, am avut puterea sa fiu impresionata. Am simtit ca cineva avea grija de noi inca din primele minute. Internarea a durat, pe ceas, zece minute: am mers la informatii, de acolo am fost indrumati la un ghiseu unde am completat o fisa cu toate datele si simptomele baiatului, si cu fisa am intrat direct la doctoral Wurawat. „O, micutul e slabit, trebuie perfuzii”, a spus imediat. Ne-a zis ca trebuie sa-i faca analize, ca, in mod sigur are o infectie bacteriana, si ca ne sfatuieste sa-l internam ca sa i se administreze perfuzii si antibioticul necesar. Pana la vizita de seara aveam rezultatul: infectie bacteriana din cauza mancarii sau a apei si antibioticul deja „lucra”. Recuperarea  a durat patru zile. Greu a fost si de Catalin. In acea perioada erau inundatii, iar el facea naveta spital – casa, pe scuter, prin ploaie, ca sa ne aduca de mancare. Casa era si ea inundata, dar a reamenajat-o pana cand am fost externati.

Revenirea

Ieri seara s-a intamplat ceva magic. Sezonul s-a incheiat, iar turistii sunt putini. Cei care au ramas aici, ori au vacante prelungite, ori sunt proprietarii micilor afaceri. Ne cunoastem intre noi si, chiar daca nu ne stim pe nume, ne salutam. Ca in orice seara de miercuri, am mers la Omega Bar, locul de cantari si jam sessions al satului. Vladimir era cu noi (am observat ca-i place muzica) si a inceput sa dea din fundulet. Se tinea de masa, batea ritmul, dadea din cap si radea cu cei doi dintisori din fata. O frantuzoaica nu prea tanara, dar sexy, al carei sot cu un picior batea cu foc la bongo, a venit sa ne felicite pentru copilul nostru reusit, un italian se juca de-a v-ati ascunselea pe dupa  mese tipand „my little friend”, iar la plecare, un englez ne-a spus: „Vladimir will be a star”. L-am crezut.

Adio!

In curand, vom pleca. Ne-am luat ramas-bun de la toti prietenii. Poate nu-i voi mai vedea niciodata. Ma incearca o tristete adanca. Am venit aici nesigura, epuizata (schimbarile aparute in viata mea odata cu naşterea lui Vladimir m-au debusolat) si stresata. Rolul de mama de copil de cateva luni includea mai mult grija, atentie, mancare potrivita pentru micut, diversificare, temperatura si dureri de dintisori, decat joaca, rasete si haos plin de buna dispozitie. Aici, lucrurile s-au inversat. M-am lasat invaluita de atmosfera locului si de spiritul lui relaxat si totul a devenit mai usor. Imi pare rau ca plec, pentru ca nu sunt sigura ca voi reusi sa fiu asa linistita in tara. Imi voi recupera bagajul de ingrijorari si preocupari din Otopeni, dar poate ca, de data asta, imi va fi mai usor cu cateva kilograme. Voi incerca sa nu uit lectia seninatatii, a impacarii si a bucuriei pe care am invatat-o intr-un sat budist de pe o insula din cealalta parte a lumii.

Articol publicat in revista GLAMOUR, septembrie 2011.

 



About the Author






3 Comments


  1. Anca Pascal

    Adina, ce aventura minunata!
    Felicitari pentru curajul tau si povestile minunate pe care le impartasesti.


    • Aventura e prea mult sus 🙂 multe dintre experientele traite sunt perfect normale, le puteam avea si aici, dar faptul ca s-au intamplat in Thailanda le-a facut oarecum… exotice. multumesc mult!


  2. […] fericire, am pastrat toate pozele din shootingul nostru  Iata si aventurile din precedenta plecare in Thailanda (ca sa va conving ca toata bataia asta de cap […]



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *