Royal-Silk-Holidays



Locuri

07/02/2017

Peştera Lay din Trang (sau chinurile ieșitului din burta dragonului)

More articles by »
Posted by: Adina
Tags: , ,
Peștera Lay din Trang

FOTO: Helmut Ignat/ TEXT: Cătălin Gruia

Am observat că mamelor le e frică de naştere. Şi pe bună dreptate! Însă din perspectiva bebeluşului experienţa naşterii e de 7 ori mai traumatizantă. Ştiu sigur. Tocmai ce am trăit ceva similar.

Ce urmează să povestesc aici poate părea de râs pentru speologul hârșit în marşuri pe coate prin cotloane şi sifoane de peșteră. Însă pentru insul obişnuit – nu!

Am mai fost în peştera Lay din Trang exact în urmă cu un an. Pe atunci locul era aglomerat ca un supermarket în timpul soldurilor. Ghidul de atunci a stat la coadă la casă de bilete de i s-a urât. A trebuit să aşteptăm aproape o oră până când ne-am putut urca în bărci. (N-a fost aşteptare fără folos, căci în faţă cozilor, la umbră, era aliniat un pluton consistent de femei care făceau foot massage. Și am profitat).

Am intrat în peştera asta cu barca pe un fel de gârlă. Acum un an apa era plină de bărcuţe, toate conduse de Charoni muncitori în faţă şi-n spate, lopătând cu nişte vâsle cu cozi minuscule. Era atâta lume că aproape n-am băgat în seama tavanul jos – încât pe alocuri trebuie să stai culcat în barcă. Dar oricum tavanul nu se apropia niciodată la mai mult de 2-3 palme de faţa ta. Peştera propriu-zisă, inundată de lumina electrică, nu m-a impresionat prea tare atunci. Nici acum – când am fost singurii vizitatori. Și atunci, și acum am fost destul de blazat….

Peștera Lay din Trang

Însă de data asta, lovitura de graţie, a venit pe neașteptate, la întoarcere. Fay, ghida noastră ne povestea că zona a fost lovită de inundaţii serioase în urmă cu vreo 3 săptămâni, că mulţi oameni ce aveau case pe terenuri joase se mutaseră cu cățel și purcel pe asfalt, că şoselele au fost închise…  Dar n-am ascultat prea atent. Nici când ne-a întrebat dacă vrem să ieșim din peşteră pe pe un drum special, through the dragon’s belly, de-a lungul a vreo jumătate de kilometru, că va fi o expriență aparte.

Ok! am zis.

N-am băgat în seamă nici vâslașul care insista să stăm culcaţi cât mai compact în barcă (noi – eu și Adina – pe margini şi Miru neapărat între noi, ca într-un sandviş, cât mai protejat).

Ș-am plecat. Din lumina orbitoare cu care era inundat micul port din peştera Lay, unde acostau bărcile, am cotit-o dintr-o dată pe un cotlon întunecos, al cărui tavan cobora pe măsură ce înaintam. Barcagii s-au culcat şi ei pe spate şi au renunțat la vâsle. Cel din spate lumina cu o lanternă mică pentru cel din faţă ce pipăia cu mâinile tavanul şi ne propulasa în felul acesta. Curând culoarul a devenit atât de îngust, tavanul atât de jos, încât barca abia se mai putea strecura.

Aveam tavanul în vârful nasului, simţeam că îmi apasă pieptul, că nu pot respira! Lanterna vîslașului din spate pâlpâia ca o lumânare. Aproape ca îmi auzeam inima bubuind în acea linişte de mormânt.

M-am uitat la Miru cum stătea culcat lângă mine cu ochii închişi, cu picături de apă căzându-i pe faţă. M-am forțat să nu mă mai uit la Adina, de cealaltă parte a bărcii, pentru că eram convins că în următoarea secundă tavanul avea să-i lovească fața. Ea și-a păstrat calmul, cu un moment de ezitare, când tavanul i-a trecut la un deget de nas (după ce-am ieșit, mi-a povestit că a fost îngrijorată pentru că, nemaifiind pusă într-o astfel de situație, nu putea prevede cum va reacționa, iar teama ei era să nu facă un atac de panică sau claustrofobie). Mi se părea neverosimil ce ni se întâmplă.

Și în liniştea aia de mormânt, am întrebat ghida.

– “A crescut nivelul apei din cauza inundațiilor ? E posibil să rămânem blocaţi?

– Da, s-a mai întâmplat…. But do not worry, we can go back the same way.”

Am stat acolo ca într-o coșciug plutitor timp de 15 minute, alunecând uşor pe apă, aproape atingând cu fețele tavanul plin de ţurţuri-calcifiați ai tavanului ca obrazul unui uriaş îmbrobonat.

Când am ieşit în sfârşit la lumină îmi venea să sar într-un picior. Am strâns mâna barcagiului cu un thank you din inimă!

– “Eu prima oară când am intrat în peștera Lay am ţipat – a spus Fay. Miru e primul copil cu care am fost în peştera asta care nu a plâns.”

N-am zis nimic. M-am prins o nouă obsesie: dacă grecii antici ar fi avut pe mâna peștera Lay din Trang… oho, ce rituri de iniţiere bestiale ar fi putut organiza aici!

Întinsă în barcă, Adina și-a pus telefonul pe burtă și l-a lăsat să filmeze puțin ca să surprindă ceva din atmosfera locului.



About the Author

Adina





0 Comments


Be the first to comment!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *