Royal-Silk-Holidays



Experiente

26/10/2011

Box thailandez

Thai Box – Behind the scene

Sangerosul Muay Thai (box thailandez) e sport national in blanda si budista Thailanda, iar inima lui  bate in Lumpinee Stadium din Bangkok. Un fotograf National Geographic documenteaza in culise fata nevazuta a Muay Thai.

Foto si text: Bogdan Croitoru

Reporterul televiziunii sportive din Bangkok isi etaleaza dantura perfecta zambind comercial din studioul mobil incropit langa ring. Se fac ultimele verificari tehnice.

A inceput repriza a 5-a , ultima, si in trei minute se va transmite interviul cu castigatorul meciului numarul 6. Aici, in Lumpinee Stadium, bate inima boxului thailandez, Muay Thai. Curand, in fata camerei de luat vederi, un luptator cu o ghirlanda de flori la gat va incerca sa zambeasca, la randul sau.

Cu o eschiva de ultim moment, Phech Tanong scapa de naprasnica lovitura Hak Kow A-rawan. Din saritura, adversarul incercase sa-i prinda gatul, apoi sa-i aplice un genunchi in barbie. Ritmul tobelor se inteteste, iar el se redreseaza intr-un ciudat dans care nu prevesteste nimic delicat. Phornphitak, celalalt luptator, receptioneaza un picior in ficat. Pentru o clipa, ochii ii devin sticlosi. Un pahar de bere Chang se sparge in mainile unui suporter furibund, imbibat cu adrenalina. Phech Tanong face o pirueta si aplica o Chakr Naraya. Cotul  loveste mai sus decat ar fi trebuit, nu in mandibula, ci in mijlocul fruntii, unde deschide o rana adanca. Imnul razboinic este acoperit de tipetele multimii in extaz. Orbit de sange, Phornphitak riposteaza fara precizie. Bentita sacra, legata de maestru pe bratul drept, nu mai poate inclina destinul luptei in favoarea sa. Salvat de gong, Phornphitak ingenuncheaza in ring, apoi isi imbratiseaza adversarul, multumindu-i pentru lupta.

Box thailandez: tehnica de aparare din vechime

“In Thailanda n-o sa privesti fetite in bikini anuntand o noua repriza, cum e la voi, in Europa”, avea sa-mi spuna a doua zi Tommy, ghidul. Dupa o seara la Lumpinee Stadium nici nu vad cum ar fi posibil asa ceva, Muay Thai este o scoala a sacrificiului. Istoria sa se impleteste cu istoria Thailandei. Desi un popor pasnic, thailandezii au dezvoltat un sistem de aparare bazat pe lupta corp la corp, adaptat la terenul accidentat pe care se duceau luptele cu invadatorii. In secolul al XVI-lea, Regele Neresuan cel Mare, el insusi vajnic luptator, unul dintre cei mai apreciati eroi ai Thailandei, a transformat boxul thailandez intr-o disciplina obligatorie in antrenamentul militarilor. Tehnicile de lupta s-au imbinat armonios cu normele morale, religioase si loialitatea fata de rege.  Boxul thailandez nu este doar un sport sangeros, este o arta mostenita din generatie in generatie, profund ritualizata si dominata de onoare.

“Ringul e un spatiu sacru, destinat doar luptatorului, nimeni nu poate sta deasupra lui. In nici un caz o femeie, care ar lua energia vitala… Dar daca vrei, stiu eu in Bangkok niste locuri grozave cu fete frumoase”, imi face Tommy cu ochiul din spatele ochelarilor a la Ozzy Osbourne, cum ii place lui sa se laude. M-a confundat cu un turist japonez gata sa-si probeze noua camera minuscula si ultraperformanta prin geamul masinii. Am fost ademenit cu atractiile turistice de succes, cum ar fi cartierul chinezesc, palatul regal, piata de flori sau statuia lui Budha poleita cu cinci tone si jumatate de aur. Cate 15-20 de minute la fiecare obiectiv turistic sau, de ce nu, doar din goana microbuzului. “Cum a fost? Te-am vazut azi-noapte la televizor, faceai poze de langa corzi!”, incearca el sa ma flateze. “Mda, si tu trebuia sa fii acolo”, mormai in sine. Ii raspund doar cu un zambet politicos, am invatat in Thailanda cum iti poti ascunde trairile in spatele unei figuri amabile, fiind totodata  sigur ca-i voi da un bacsis ridicol. Aseara am plecat singur la arena de box pentru ca nu a venit la intalnirea stabilita in holul hotelului.

In culisele unei partide de Muay Thai

La Lumpinee sunt intampinat precum un farang, un turist strain cu bani, de catre o doamna cu fata luminoasa ca luna plina si cu cel mai scump bilet, langa ring, 2.000 de Baht (50 USD). Basca un breloc din rasina epoxidica cu Muay Thay, un pliant si un abtibild care certifica apartenenta mea la “Business Class”. Tichetele “Economy Class” costa 1000 Baht, iar cele “populare”, 500 Baht. Sunt indrumat spre niste locuri din apropierea ringului, chiar langa juriul format din trei experti. Pliantul este util, inteleg ca meciul se desfasoara pe parcursul a 5 reprize, fiecare de 3 minute, cu pauze de 2 minute. Pentru a se apara, luptatorul trebuie sa foloseasca anumite parti din trup precum mainile, coatele, genunchii si picioarele, toate acestea integrate in Nawa Awut, cele noua arme.

Pe scaunul din dreapta, un tip cu figura de irlandez si piele rozalie isi reazema relaxat bratul pe gatul fin al unei tinere thailandeze. In cealalta mana, neglijata pana la exasperare, transpira nelipsita bere Chang. Spatiul nu beneficiaza de aer conditionat, este o arena fara fite, neaosa si foarte populara. La meciurile mari vin televiziunile plus cateva mii /sute de spectatori, majoritatea thailandezi cu bilete ieftine. Ansamblul de muzicanti cu tobe, tambal si clarinete jawaneze incepe, deocamdata lent, imnul luptatorului. Multimea aplauda sportivii anuntati in statie de crainic, in curand acestia vor intra in ring. Brusc imi dau seama cat de ingrata e conditia mea de spectator de lux. Poate lupta nu incepe aici, in lumina reflectoarelor, cu un adversar in carne si oase, ci mai intai e o lupta cu sinele, departe de priviri curioase, undeva in maruntaiele intunecate ale stadionului.

Am permis de libera trecere. Si in culise. Pustiul in rosu care chema spectatorii la meci si-a meritat pe deplin bacsisul de 100 Baht. I-a explicat unui organizator ca un farang vrea sa vada mai mult, acela mi-a aruncat o privire scurta, apoi a incuviintat. Pe hol, lumina verzuie de neon captuseste peretii pe ici, pe colo. In partea stanga, un luptator de carton cu o gaura in dreptul fetei asteapta vreun chip de turist ratacit care sa se-ncrunte spre aparatul foto. Culoarul se largeste spre ceea ce pare a fi o intersectie, un spatiu intre holul de legatura cu arena, iesirea secundara si toaletele.  Aici mirosul puternic de menthol si ulei de eucalipt se amesteca cu murmure de incurajare.

Un tanar de vreo 17 ani, cu mainile bandajate, priveste fix la spatarul scaunului din fata sa. Mai in spate, pe trei mese de lemn, alti luptatori sunt masati de catre preparatorii fizici, din cap pana-n picioare. Antrenorul indoaie glezna unuia dintre ei intr-un unghi neverosimil. Un altul infasoara niste fese elastice pe pumnii elevului. Un oficial verifica listele de participare. “Aici vin multe scoli de box. Pentru oricare luptator este o onoare sa lupte in Lumpinee. Unii incep pregatirea de la 7 ani, altii de la 13, depinde de scoala din care fac parte”, imi sopteste intr-o engleza aproximativa. Multi tineri care practica Muay Thai provin din familii modeste, pentru ei boxul este o scoala a spiritului si a castigarii increderii in sine, dar si o modalitate de a-si asigura existenta intr-un mod onorabil. De obicei, un sportiv primeste 400-500 Baht pentru un meci, indiferent daca pierde sau castiga. Rudele sau maestrul care pariaza pe el ii mai dau niste bani, daca invinge.

Meciului cel mare, al saptelea al serii, este cel dintre Viraphol si Laopeeh. Castigatorul va fi premiat cu 5.000 Baht (100 Euro). Luptatorii intra aclamati de publicul deja incalzit de luptele precedente. Maestrul asaza pe capul luptatorului coroana sacra, mongkol. Apoi fiecare luptator incepe un set de miscari ritualice, Wai Khru, ca un dans, un obicei traditional prin care este aratat respectul nemarginit familiei si maestrului. Wai Khru este si un ritual de intimidare a adversarului. La inceputul luptei, mongkol se indeparteaza, luptatorul ramne doar cu tehnica, spiritul si… cum ii zice… celalalt element sacru legat de brat. Cei doi luptatori sunt mai experimentati, au in jur de 20 de ani si isi incearca adversarul prin miscari de tatonare. Daca meciul dinainte a fost o furtuna sangeroasa, acum avem parte de o demonstratie in care prudenta si virtuozitatea primeaza. Luptatorii aplica lovituri clare, dar nu decisive, apoi se prind intr-o inclestare sufocanta. Mama lui Viraphol, impreuna cu restul familiei si prietenii urla din toti rarunchii dintr-un colt al ringului, prevestind parca victoria.

Strecurandu-ma pe sub niste bare de departajare ajung in zona crepusculara, in partea de sus a arenei. Desi e ilegal, aici se fac pariuri. Mafia pariurilor este bine organizata si dispune de tehnica moderna si ingeniozitate. Din loc in loc sunt plasati indivizi cu cartoane pe care au lipite cate 10-15 telefoane mobile. Ei monitorizeaza gesturile spectatorilor care pariaza, apoi centralizeaza si actualizeaza datele prin SMS-uri. Doua degete ridicate pot sa insemne ridicarea mizei, o mana ridicata renuntarea. Daca pariezi, trebuie sa fii foarte atent. Un gest interpretat gresit si, daca nu platesti, iti prinzi urechile. Sau chiar le pierzi. Altfel, oamenii sunt foarte corecti, in caz ca nu-ti primesti banii in ziua meciului, vin ei la tine acasa si iti primesti tainul pana la ultimul Baht.

Reporterul televiziunii sportive din Bangkok a incheiat transmisiunea cu interviul luat castigatorului meciului sapte. A renuntat la zambetul de broadcast si acum da cateva indicatii la strangerea echipamentelor. Viraphol, eroul oficial al serii, s-a pozat cu un farang cu un cap mai inalt, cu abtibild de “ring side”. Un alt avantaj al tichetului de lux. Aproape de miezul noptii, spectatorii pleaca, doar trebuie sa prinda ultimul metrou. Urmeaza cel din urma meci, al noualea. Fara strigate asurzitoare, fara patima pariurilor, doar cu pahare de bere triste si pungi scofalcite de tom yam, supa thailandeza iute, strajuind bancile goale. Si totusi lupta e una onorabila, cei doi tineri nu precupetesc nici un efort, schimba lovituri foarte dure. Mi-e rusine de mentalitatea mea balcanica, credeam ca se vor intelege, ca vor mima lupta.

Indiandang a coborat din ring direct intr-un scaun cu rotile. Are o rana urata la cap, care sangereaza abundent. Inconjurat de familie si de asistenti, este dus urgent spre cabinetul medical. ”No photo, no photo!”, imi striga un paramedic cand incerc sa intru dupa ei. Prin usa intredeschisa intalnesc privirea medicului. “Sawasdee krab”, apuc sa salut, inclinand capul. Sunt primit inauntru. Imbracat in tinuta militara, Regele Rama al V-lea al Thailandei ne priveste dintr-un calendar de deasupra mesei de operatie. “Very good Muay Thai fighter”, ii spun medicului, privind spre boxer. Doctorul inchide ultima copca, a cincea, din capul ranitului. Raspunde intr-o engleza impecabila: “Speak Thai, please, only Thai”. “ Dii Maah, Dii Maah”,  traduc cu greu intentia mea . Doctorul incuviinteaza zambind, un zambet foarte sincer.

Bogdan Croitoru fotografiaza frecvent pentru National Geographic si National Geographic Traveler, atat in Romania, cat si pentru editiile internationale ale acestor reviste.



About the Author






0 Comments


Be the first to comment!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *